Harap Alb

                                                                 - Partea a doua -
Ajunși la curtea împăratului Verde, Spanul fu primit cu mare cinste, ca nepotul care urma la
tron, dar se arătă ce fel de om este, dându-i o palmă lui Harap-Alb în faţa fetelor
împăratului. Din clipa aceea ele nu-l mai putură înghiţi pe spân şi vorbeau între ele că sluga lui
pare a fi mult mai omenoasă şi mai plăcută.
Într-o zi, pe când se aflau la un ospăţ, unde li s-au adus nişte salate minunate, Spânul află că
acestea sunt foarte rare, fiind aduse cu mare greutate din grădina ursului. Spânul, voind acum
să scape de Harap-Alb cu orice preţ, îl trimise după salate. Harap-Alb se duse necăjit în grajd şi
îi spuse calului necazul. Calul îl duse în zbor peste munți și mări într-un ostrov pe care era o
căsuţă singuratică. Din căsuţă ieşi baba care îl învăţase cum să-şi aleagă calul şi armele la
plecarea de acasă. Îi spuse că ea e sfânta Duminică şi că îl va ajuta, deocamdată să stea să se
odihnească.
Se duse sfânta Duminică şi făcu o fiertură de plante adormitoare, pe care o vărsă în fântâna
din grădina ursului. Când acesta bău până adormi, se duse iute la Harap-Alb şi îi spuse ce să
facă mai departe. Acesta luă pielea de urs de la tătâne-său, o puse pe el, se duse în grădină şi
luă o legătură mare de salate. Când să iasă, ursul se trezi şi porni după el, dar îi aruncă pielea
de urs şi fDupă câteva zile, împăratul îi arătă Spânului nişte pietre preţioase nemaivăzute, spunându-i că
sunt din Pădurea Cerbului şi că cerbul acela are toată pielea bătută cu pietre scumpe şi e
fermecat, nimeni nu îl poate prinde, dar el omoară pe oricine se apropie. Numaidecât Spânul îl
trimise pe Harap-Alb să aducă pielea cerbului.
Harap-Alb se duse iar necăjit la grajd şi se plânse calului, dar acesta îi spuse vorbe de încurajare
şi îl duse din nou la sfânta Duminică. Aceasta îi dădu obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-
Barbă-Cot şi îi spuse ce să facă cu ele. Se duse la izvorul de unde bea apă cerbul şi se ascunse
într-o groapă adâncă. Veni cerbul, bău pe săturate, apoi adormi. Atunci Harap-Alb îşi puse
obrăzarul, luă sabia, ieşi afară şi îi tăie capul cerbului dintr-o lovitură, apoi sări înapoi în
groapă. Degeaba strigă capul cerbului, încercând să îl facă să iasă şi să-l omoare cu ochiul său
cel otrăvit. Harap-Alb stătu în groapă și ieși abia după asfinţitul soarelui, cum îl învăţase sfânta
Duminică. Jupui pielea cerbului, luă capul întreg şi porni înapoi, spre curtea împăratului
Verde. Acesta nu mai ştiu ce să zică spre lauda lui Harap-Alb, dar Spânul îl vorbi de rău, spre
ciuda fetelor, cărora le spunea inima ce om fără de lege este Spânul, numai tatăl lor nu vedea
asta.

Povestea lui Harap Alb

                                                           - Partea întâi -
A fost odată, într-o ţară, un crai care avea trei feciori. Fratele lui, Verde împărat, care avea
numai fete, i-a scris să îl trimită pe unul dintre baieti, să-l pună împărat în locul lui.
Plecă întâi feciorul cel mare. Craiul voi să îl încerce, se îmbrăcă într-o piele de urs şi se duse
înaintea lui, ascunzându-se sub un pod. Când veni fiu-său pe pod îi ieşi înainte, calul aceluia se
feri, iar băiatul nu avu curaj să meargă mai departe şi se întoarse acasă, ajungând în urma lui
tată-său. Spuse craiului că lui nu-i mai trebuie nicio împărăţie.
Feciorul cel mijlociu spuse că se duce el. Craiul îl încercă şi pe el ca şi pe frate-său cel mare şi
păţi întocmai ca şi acela. Supărat, craiul le spuse la tustrei feciorii că nu sunt buni de nimic.
Fiul cel mic ieşi în grădină, întristat. Deodată se trezi în faţa lui cu o babă care cerșea. Îi dădu
un ban, iar ea îi spuse că va ajunge împărat şi îl învăţă ce să facă pentru a porni la drum.
Crăişorul se duse la tatăl său şi îi spuse că vrea să îşi încerce şi el norocul. Craiul se învoi cu
greu şi rămase cam mirat când auzi ce îi cere fecioru-său cel mic.
Mezinul se duse în pod şi căută hainele şi armele tatălui său, din tinerețe. Curăţă straiele,
paloşul, buzduganul, arcul şi săgeţile, apoi curăță, pentru cal, un căpăstru, un frâu, un bici şi o
şea. Se duse apoi cu o tavă plină cu jeratic la herghelie. Veni şi luă o gură de jeratic un cal slab
de-i numărai coastele. Fiul craiului îi trase una cu frâul în cap şi îl goni, apoi începu să plimbe
caii pe acolo, doar o veni altul să mănânce jeratic. Dar veni tot acela şi degeaba îi dădu cu frâul
în cap, că veni şi a treia oară, mâncă tot jeraticul şi mai primi o lovitură cu frâul în cap. Calul
se scutură de trei ori şi se făcu un cal tânăr şi frumos, apoi îi spuse să încalece.
Calul zbură cu fiul craiului întâi până la nori, apoi se lăsă în jos ca o săgeată, a doua oară până
la lună şi coborâ iute ca fulgerul, şi a treia oară până la soare. Când coborî şi stăpână-su îi
spuse că l-a ameţit rău, calul răspunse că aşa a ameţit şi el de câte ori i-a dat cu frâul în cap.
Apoi îi spuse că acum, că îi cunoaşte puterile, el o să se facă la loc aşa cum îl văzuse în
herghelie şi îl va duce oriunde va dori.
Îşi luă mezinul ce-i trebuia, primi carte de la tată-său către Verde împărat şi porni la drum.
Când întâlni ursul, calul năvăli către el. Când să-i dea una cu buzduganul, îl auzi pe tată-său
că îi spune să nu dea. Descălecă, iar craiul îi spuse că e vrednic de împărat, îl povăţui să se
ferească de omul roş şi mai ales de cel span, să se sfătuiască întotdeauna cu calul şi îi dădu
blana de urs.
Ajungând în codru, feciorului de crai îi ieşi în cale un om spân. Acesta îl întrebă dacă nu are
trebuinţă de o slugă la drum, iar el îi răspunse că nu are. Spânul se duse prin pădure, îşi
schimbă hainele şi îi ieşi iar înainte, spunându-i cu glas prefăcut că ar vrea să-i fie slugă
vrednică. Crăişorul iar îi spuse nu are nevoie de slugă, dar mergând el mai departe, rătăci
cărarea cea bună. Atunci îi ieşi din nou în cale spânul, prefăcut să arate altfel şi îi spuse că
trebuie să-l ia de slujitor, că se vede că are nevoie de cineva ca ajutor. La vorbele crăişorului, că
aşa îl învăţase tată-său, spânul spuse că nu are încotro, fiindcă pe acolo toţi oamenii sunt
spâni. Gândindu-se că într-adevăr nu întâlnise decât oameni spâni, fiul craiului îl tocmi drept
slugă şi porniră mai departe.
După o bucată de drum, Spânul ceru plosca cu apă, o puse la gură, se strâmbă şi o vărsă toată
pe jos, chipurile că nu mai era bună de băut. Ajunseră într-o poiană în care era o fântână
adâncă, cu o scară ce cobora până la apă. Spânul coborî şi umplu plosca, mai statu puţin
lăudând răcoarea din fântână, apoi ieşi şi îl îndemnă pe crăişor să intre şi el să se răcorească.
Cum intră crăișorul, spânul puse capacul la fântână, îl întrebă cine e şi unde se duce, apoi îl
puse să jure că va spune că el, spânul, e nepotul împăratului Verde, iar crăişorul, sluga lui. Şi
că îl va sluji până va muri şi va învia iar. Iar dacă va spune ceva cuiva despre acestea, îi va lua
viaţa. Fiul craiului nu avu încotro şi jură, spânul îi luă cartea şi banii şi armele apoi îi spuse că
de acum încolo avea să-l cheme Harap-Alb.

Mama

                                                                            Mama
                                                                                     de George Cosbuc
  In vaduri ape repezi curg                              
  Si vuiet dau in cale,
  Iar plopi in umedul amurg                                                                
  Doinesc eterna jale.
  Pe malul apei se-mpletesc
  Carari ce duc la moara-
  Acolo, mama, te zaresc
  Pe tine-ntr-o cascioara.
  Tu torci.Pe vatra veche ard,


  Pocnind din vreme-n vreme,
  Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
  Iar flacara lor geme:
  Clipeste-abia din cand in cand
  Cu stingerea-n bataie,
  Lumini cu umbre-amestecand
  Prin colturi de odaie.

Nicusor

                                                                                 Nicusor
                                                                                             Bratescu-Voinesti
       Fragmentul "Nicusor" dupa I.Al.Bratescu-Voinesti prezinta imaginea unui baietel care desi avea doar sase ani, a observat bogatia si frumusetea naturii .
       La marginea orasului Targoviste , dinspre nord pe malul unui  iaz se gasea o gradina foarte frumoasa     .                                                
Primavara gradina rasuna de cantecul mirific al pirivighetorilor .Marginea iazului este umbrit de salcii si arini,mediu prielnic micilor vietuitoare. Mai departe ,topita-n aburi se ridica coama muntilor ,iar mai jos in valea verde a Ialomitei sta de veghe Manastirea Dealul.
       Prin aceasta gradina trecea in fiecare zi ,Conul Misu ,in drum spre casa.Pe cand trecea el,intr-o zi de primavara ,prin gradina s-a oprit sa asculte cantecul atat de frumos al unei privighetoare.Numai cand Conul Misu ascultand cantecul pasarii ,descoperi intr-un tufis un baietel pe nume Nicusor,care,care asculta,la randu-i ,glasul privighetorii.
       Cei doi intra in dialog , de unde reiese dragostea fata de natura a lui Nicusor, un baietel de numai sase ani . In urma discutiei purtate Conul Misu ,incantat peste masura ii intinde baiatului doi bani.
       Aceasta intalnire a facut posibila nasterea unei prietenii care va dura mult timp.